GHEORGHE EMINOVICI

Fecior mai mare al lui Vasile, dascălul din Călineşti, tatăl lui Eminescu, Gheorghe Eminovici,Iminovici, sau Gheorghieş Emino-vici, cum îi va zice lumea prin ţinutul Botoşanilor, s-a născut la 10februarie 1812 (78). Fiind băiat de cântăreţ în strană, adică de om mai cu învăţătură, îl vedem învăţândcarte, vreo trei ani, la dascălul Ioniţă din Suceava (66, 159). La şcoli mai înalte nu se ştie, nici nu e probabil, să fi umblat. Trebuie să fi fost însă ager la minte, în stare să prindă multe, ca atâta lumeveche sau fără şcoală, din simpla experienţă, şi deloc doritor să se întoarcă la sapă, deoarece boierulIoan Ienacaki Cârstea de la Costâna (lângă Suceava) îl ia în slujba sa, desigur pentru oarecare treburi

Viaţa lui Mihai Emmescu

 _____________________________________________19

căncelăreşti. Avea scriere citeaţă şi condei cult, expresie potrivită pentru abstracţiile administrative.Baronul Jean Mustaţă din Bucovina, luând cu arendă de la boierul velit Balş moşia Dumbrăveni, aduce pe Gheorghe Eminovici ca scriitoraş. Baronul n-a ţinut multă vreme moşia, căci, fie termenul arendei aexpirat fără reînnoire, fie s-au ivit neînţelegeri între el şi proprietar (159), s-a dus de s-a stabilit laBotoşani, unde a murit, îngropat fiind în biserica Vovi-denia, de dânsul zidită. Se vede că isteţia

scriitoraşului ajunsese la cunoştinţa boierului Balş ca ceva deosebit, de vreme ce Eminovici e oprit maideparte pe moşie. Acest Balş e probabil Alexandru, vistier, fiul lui Iordachi Balş, vistier aşijderi. Acelacăpătase în 1875 de la Al. Mavrocordat w. întărire asupra unui schimb de moşii, prin care devenea proprietar al moşiei Brehueşti, dincolo de Şiret, cam în dreptul Dumbrăvenilor. Iordachi, la rândul luifiu al unui Lupu, mare logofăt, ridicase în iunie 1801 bisericuţa din Dumbrăveni, cu cornişe întrerupteşi foarte ondulate, de un aspect baroc cvasi maur, cu mici ferestre ogivale fără chenare, însă cu un arcoriental foarte caligrafic deasupra uşii de la intrare. Murind bătrânul Alexandru, fiul acestuia,Constantin, îl face administrator peste Dumbrăveni, dându-i toate de trebuinţă vieţii şi leafă bună de250 galbeni pe an (66). Tot Balş îi capătă probabil de la vodă titlul de sulger. De va mai fi fost şi altadministrator (Năstase Enacovici) nu e sigur (159), dar ceea ce rămâne neîndoios este că GheorgheEminovici devenise mâna dreaptă a boierului Cos-tache Balş, făcând şi dregând pe moşie, după cumne dovedesc scrisorile şi rapoartele ce încă din 1839 le scria, în nemţeşte sau în moldoveneşte, maiceremonios ori mai pripit, boierului Cos-tache şi secretarului acestuia, serdarului Alexander von Bizayde Holdmesisch, la Galbena şi la Kişinău, unde era atunci reşedinţa "milostivului stăpân" (mss. G. E.).Astfel, venind în 1841 o comisie alcătuită din spătarul Iancul Kogălniceanu, vornicul Ioan Costachi şi postelnicul Asachi, cu scopul de a stinge unele pricini de încălcări de moşie şi a ridica

20______________________________________________________________

G Căhnescu

un plan topografic, şi cerând cinstita comisiune vechilului nostru să vină la zi hotărâtă cu documentelede proprietate ori să cheme în grabă pe boier, Iminovici răspunde dârz că "eu nu am altă instrucţie dela dumnealui boieriul Balş, decât să păzesc hotarele moşielor supt numi di Dumbră-veni, pi sămnile pân acum păzite, şi să caut interesul gospodăriei, din care înţăleg că dumnealui boierul Balş, ştiind cănimica nu stăpâneşte cu răcredinţă, pornind din ţară afară, nu i-au cerut trebuinţă ca să-şi lesădocumentele moşielor sale în mânule mele, pi care cinst[ita] comisie le ceri de la mine aşa di aspru casă le înfăţoşez". Balş era boier mare. Neputând s-o scoată la căpătâi cu vechilul, comisia lăsă lucrurile baltă (153).Agonisind oarecare stare, tânărul Eminovici se însura în primăvara anului 1840. Avea 28 de ani. S-asocotit destul de subţire ca să ceară stolnicului Juraşcu din Joldeşti pe fata sa Ralu, cu vreo patru animai tânără decât dânsul. Socrul i-a dat zestre bunicică. Pe lângă scule şi alte de-ale casei, i-a datînainte de nuntă 1.500 de galbeni, iar în ziua cununiei, la 20 iunie anul 1840, i-a numărat în mână bani buni încă 1.500 galbeni, în total 3.000 de galbeni. Ba mai mult. Soţia se vede a fi având şi o moşieOrăşanii, din vânzarea căreia soţul ia în arendă moşia Dorneşti, mai primind pe deasupra zestrei 1.400galbeni tot de la soţie "spre a pute spicularisă" pământurile ce le are (31).La aşa stare, îmboldit poate de soţia sa Ralu, care avea uşoare fumuri nobilitare, îi trebuia lui Gh.Eminovici o urcare pe treapta boierească. Şi iată-l cerând şi căpătând fără îndoială cu bani, de la vodăMihail Grigore Sturza, la 12 mai 1841, decretul de căminar (159):

"Cu mila lui Dumnezeu, Noi Mihail Grigoriu Sturza Vv., Domn Ţării Moldovii. Dumisale Slugerului Gheorghie Eminovici. Luând în băgare di samă slujbile ce ai săvârşit patrii în osăbite

Viaţa lui Mihai Emmescu

 ___________________________________________________21

vremi, dar mai ales supt vremelniceasca cârmuire, noi găsim de cuviinţă aţface cuvinita răsplătire şidar după prerogativa ce avem iată prin acest al Nostru Domnesc Decret îţ hărăzim rangu de [...]Căminar dânduţ dreptate a te iscăli şi a fi obşteşti cunoscut cu acest rang pentru care poruncim şi sfatului ca să te treacă prin acturile cârmuirii cu rang de căminar.(ss) Mihail Gr. Sturza Vv. 1841 mai 12 zile"

Cu hârtia în buzunar, Eminovici se duse să se înfăţişeze, după obicei, lui vodă."— Ei, ce-i? l-a întâmpinat acesta, văzându-l. — Să trăieşti, măria-ta, am venit să mulţumesc pentru boierie! — Prin ce crâşme te-i tăvăli de-acu înainte?"Şi cu asta audienţa luă sfârşit (159). Gheorghe Eminovici era trecut acum printre boierii cu moşii înţinutul Botoşanilor, cu drept de a fi aleşi şi alegători pentru Obşteasca Adunare a Moldovei (153).încă aproape un deceniu mai stă Eminovici la moşie, după căsătorie, peste anii pe care îi va fi petrecutînainte. Gândul de a lăsa "blestemata şi gre slujbă", pe care l-a nutrit o vreme (1839), sub cuvântulunei boli de piept, poate fi pus în legătură cu unele nemulţumiri trecătoare (mss. G. E.). Din vieţuireala această curte nu avea decât să folosească dinspre partea culturii. Familia Balş era una dintre celemai cu vază şi mai vechi din Moldova. Arborele său genealogic, confecţionat mai târziu, întinzându-se

negru şi stufos înspre evul mediu, arată rădăcini, probabil fanteziste, fie în seniorii Baux din Provenţa,emigraţi la Napoli şi deveniţi del Balzo, fie în Bale, fiul lui Sas-voievod, fiul lui Dragoş. Trăiaudomneşte ca marii feudali, Dumbrăvenii fiind întinşi ca un principat, cuprinzând acareturi, arături, pădure şi patruspre-zece sate şi cătune. Curtea avea personal numeros, camerdiner, doctor de casă(Schwartzenberg), preceptor pentru copilul Muţi (Deme-

22______________________________________________________________

G Căhnescu

triu), căsătorit mai târziu cu Zoe Sturdza şi mort nebun, paisprezece slujbaşi de administraţie. Conaculînsă, care, judecând după marele aparat feudal, ne-am aştepta să fie un somptuos castel, nu era decât ocasă gospodărească, în felul aceleia a lui Ion Ghica de la Ghergani. Au fost fără îndoială ziduriîmprejmuitoare şi porţi. Casa, rectificată, are profilul neoclasic rusesc al începutului veacului al XlX-lea, cu restaurări mai recente. Intrarea principală dinspre parc, care era imens, constă, după urcareacâtorva trepte, dintr-o zidărie văruită. De o parte şi de alta, despărţită de câte un fals pilastru, câte douăferestre cu grilaje de fier în rozete. E mai mult ca sigur că "personalul" şedea în mizerabile bordeie.Satul însuşi, în mijlocul unei vegetaţii în care abundă sălciile şi salcâmii, era sărăcăcios, caseleacoperite cu draniţă şi cu paie. Când seara, familia boierească, împreună cele mai adese cu invitaţii boieri de prin împrejurimi, se aşeza la masă în marele salon, întocmai ca la Versailles, cei paisprezeceslujbaşi asistau nemişcaţi, tăcuţi, către uşă, ca numeroasele lumânări aprinse în candelabre, făcândcurtea lor până spre miezul nopţii acestui mic rege-soare (54), care, scurt, gros — poreclit pentru aceeatăbâltoc — conducea mai gălăgios decât toţi discuţia, tronând în jilţul său pe trei perini de catifea. Ce putea auzi de la boierii mari căminarul Gheorghe din colţul său, unde răsărea înalt, voinic, cu ochialbaştri, barbă castanie şi unde Balş îi arunca, desigur, din când în când, câte o vorbă? Boierii adunaţiîn somptuosul salon erau foarte culţi, de cultură străină, se înţelege, îndeobşte franceză, dar şi denuanţă germană la aceia din Bucovina. Anexarea Bucovinei (1775) şi evenimentele din 1812 aruncă boierimea Moldovei-de-Sus peste două graniţe. Recunoscuţi şi botezaţi cu titluri nouă de nobleţă(Hurmuzăkeştii, Petrinii erau baroni, Cos-tachi Balş, căsătorit cu Ana Biberstein, era nadvornâisovetnik în Basarabia (153), ca şi fratele său George), duc, mulţumită averilor lor uneori imense, oviaţă de lux, între metropolele occidentale şi moşiile lor. Trăgând dar din lungile ciubuce, făceau

Viaţa lui Mihai Emmescu

 _____________________________________________23

ideologie, aducând vorba despre cei mai de seamă gânditori (Malebranche, Voltaire, Diderot,Rousseau, Spinoza, Locke, Leibniz), scormonind îndeosebi însă raţionalismul secolului al XVIII-lea.Ar fi luat parte la aceste dispute Balş, Alexandru Sturza Miclăuşanul, Constantin Hurmuzaki, ŞtefanDunca de Sajo, Vârnav şi Miclescu, ultimii doi tari în istoria religiunilor vechi, dr. Schwartzenberg, plin de Kant şi de Spinoza, şi, probabil, preceptorul. Erau şi de aceia care ascultau cu ochii holbaţi.Vechilul nostru nu era om pregătit să urmărească asemenea speculaţiuni înalte, dar avea memorieextraordinară şi minte dornică de cunoştinţe. Prindea fapte memorabile, date istorice, genealogice,ajungând să cunoască pe degete rosturile boierilor mari şi mici din Moldova, cine a cui fată este şi acui nepoată, şi mai ales îşi lustruia vorbirea. învăţase binişor, din convieţuirea cu Balş, franţuzeşte şinemţeşte (în această din urmă limbă scriind cu totul curgător şi cu slovă gotică citeaţă, ceea ce ne facesă bănuim că o ştiuse într-o măsură şi mai înainte) şi mai ştia pe deasupra ruteneşte, leşeşte, ruseşte şievreieşte cu accent (63). Prinsese gust la citit şi cumpăra cărţi, traduceri din franţuzeşte, mai târziudesigur cronicile, în sfârşit tipăriturile vremii. Răftuite în nişte dulapuri şi însemnate pe măsuracumpărăturii într-un catastih, ele alcătuiau, într-o odaie închisă, ferită de copii, desfătarea zilelor fărălucru, de iarnă. îl ştia lumea ca pe un om cu cărţi. însuşi boierul Balş i-ar fi cerut cu împrumut unelecărţi, toate traduceri din franţuzeşte, dar lista pare falsificată, pentru că nu reiese de nicăieri că boierular fi avut gustul filologic de a compara stilul lui Voltaire cu al tălmăcitorului său G. Sion (124*).Gheorghe Eminovici căpătase într-acestea copii, patru băieţi şi două fete, veniţi pe lume cam la un anunul: Şerban (1841), Nicolae (1843), George (1844), Ruxandra (1845), Ilie (1846), Măria (1848-l849)şi care umpleau o casă lungă, scundă, ascunsă de arborii imensului parc al Dumbrăvenilor şi privind îngrădină prin şase ferestre. Pe acolo, jucându-se, copiii boierilor descoperiră

24______________________________________________________________

G Căhnescu

în goana după fluturi pe copiii din casă, urmărindu-i din ochi cu tristeţe, fiindcă n-aveau voie să intreîn parc. Mama născuse, pare-se, o fetiţă, pe Măria, şi copiii boiereşti veniră s-o boteze cu fluturi şiflori. Cine se poate bizui pe amintirea fragedă a unui copil? Prin ceaţa aducerii-aminte a ConstanţăiDunca, unul din copii, se desluşeşte înaintea noastră un interior posibil: "o odaie mică, joasă,sclipitoare de curăţenie, apoi o alta mai mare. Aci iarăş pereţii albi, văruiţi, dar şi perdele albe, dese,slobozite. Miros mare de sulcină, podele uscate, gălbii, proaspăt unse cu lutişor galben. La dreapta

două divanuri cu macaturi şi saltele de lână roşii şi verzi, ţesătură de casă. între ferestre o masă de cărţiînchisă. Pe dânsa o lampă mare cu sfeşnice de argint şi un serviciu de cafea neagră, porcelan frumos — toate prezente de Anul Nou de la boierul proprietar şi stăpân." (54)Având copii mulţi, e firesc ca Eminovici să fi căutat să facă avere şi pe altă cale decât prin slujba devechil. Astfel, într-o vreme, ia cu arendă moşia Dorneşti, pe malul Prutului (în 1842 o avea), şi înantrepriză, împreună cu un evreu, Nusăm Cucoş, accizul băuturilor spirtoase din Botoşani, devenind prin contract din 23 decembrie 1843 "otcupgiul iratului băuturilor", iar la 8 decembrie 1844 cumpărăde la un Zeilicovici o crâşmă "de veci" în Târgul vitelor, alergând, prin urmare, veşnic după treburi, dela o moşie la alta şi de acolo în oraş. Cu banii agonisiţi de la aceste întreprinderi îşi făcu case laBotoşani, unde acum mama cu copiii şedea mai bucuroasă, fiind aproape de părinţii ei.în sfârşit, prin 1849-l850, după naşterea celui de-al şaselea copil, cumpără jumătate din moşiarăzăşească Ipoteştii, la 8 km depărtare de oraşul Botoşani, cealaltă jumătate stăpânind-o fraţii Isăcescuşi sârbul Gheorghe Ciofu. Avea acum 288 fălci moldoveneşti de arătură şi pădure şi era bun stăpân peavutul lui, iar nu slugă, ca la Dumbrăveni, de unde plecase la moartea lui Balş. Pentru a plăti cei 4.000de galbeni cât costa moşia, îşi vându "altă casă" din Botoşani şi se împrumută. Opt sute de galbeni luăde

Viaţa lui Mihai Emmescu

 _____________________________________________25

la maica Fevronia, sora nevestei, 200 de la altă soră, Măria Mavrodin (159), şi-l mai vedem dator cuîncă 10 galbeni olandezi către un grec supus englez, Nicolai Macri, pe care în 1853 nu şi-i plătise încă.Pentru ca să poată face faţă, arendează Ipoteştii cu toate acareturile pe şase ani (185l-l857) băneseiMăria Mavrodin, cu câte 350 galbeni pe an (M. E., I, 2,3). Ar urma de aci că în toată această vremefamilia Eminovici n-a mai locuit la Ipoteşti. Aceasta însă nu s-a întâmplat, căci ar fi în contrazicere cutoate amintirile copilăriei lui Eminescu. Ea a rămas, printr-un fel sau altul, în casa de la ţară. Dacă,după cum pare dovedit, băneasa Măria Mavrodin este însăşi sora Raliţei, care a împrumutat peEminovici cu 200 de galbeni, atunci lucrurile se explică. Arendaşa n-avea vreun interes să locuiască încasele cumnatului, care poate a continuat să se ocupe de moşie, ci s-a acoperit numai de baniiîmprumutaţi, dând acestuia un venit sigur pentru stingerea datoriilor.Gh. Eminovici îşi face la moşie casă bună, gospodărească, deşi de paiantă, în locul alteia vechi ce ogăsise, sădeşte tei în grădină, ba soţia, Raluca, mai evlavioasă, cumpără, zice-se, de la o rudă a fostuluistăpân, Teodor Murguleţ, o bisericuţă fără turlă, cu clopotniţă de lemn, şi duc împreună traiîmbelşugat, invitându-şi şi ospătându-şi rudele la zile mari. întărit într-ale vieţii şi împăcat cuDumnezeu, Eminovici îşi sporeşte cu râvnă familia. încă cinci copii (Mihai, Aglaia, Henrieta, Matei,Vasile) măresc întinsa familie, care ar fi numărat pe acea vreme unsprezece copii, dacă doi n-ar fimurit foarte de mici (159).Avut-a Gheorghe Eminovici destulă avere pentru a-şi creşte bine copiii? Fără îndoială. Căminarul eraun om cuprins. Poate că proiectele sale pedagogice să-i fi întrecut mijloacele băneşti, el însă ar fi pututsă-şi căpătuiască toţi copiii în chip onorabil, departe de orice umbră de mizerie. Titu Maiorescu aflasecă bătrânul mai avea, spre sfârşitul vieţii, 18.000 franci capital mobil (31, 33), după ce în 1878 îşivânduse Ipoteştii cu 8.200 galbeni

26______________________________________________________________

G Căhnescu

austrieci, spre a plăti dota fetei sale Aglae, de 2.000 galbeni (159). "Bunii şi străbunii noştri — ziceHenrieta Eminovici — au fost oameni foarte bogaţi, şi chiar părinţii noştri n-au fost săraci, şi nu potroşi c-a pierdut vreunul averea în vânt, ci numai în urma multor nenorociri." (61) Viaţa chinuită a o parte din copii se datoreşte unor cauze de ordin psihologic, dintr-o parte şi dintr-alta.Gheorghe Eminovici era un om de modă veche. înalt, voinic mai mult decât gras, "munte de om", de o putere herculeană, trup sănătos, minte sănătoasă, el ne priveşte din fotografie cu un cap masiv,acoperit cu păr trainic şi învăluit cu barba castanie, tunsă cu foarfecele, spre împăcarea tradiţiei cucivilizaţia, cu nas prădalnic şi ochi albaştri-verzui, care trec, dispreţuitori, dincolo de lucruri, cu falcade jos uşor obstinată şi plină de sine. înfăţişarea trădează pe omul de muncă, răzbătător şi cu voinţa deavere, în acel stadiu de înaltă linişte a omului care şi-a agonisit totul prin sine şi, fără slăbiciuni, eoricând gata s-o ia de la început. Un astfel de om este într-o privinţă superior şi într-alta inferior individului obişnuit. El e mai bine înarmat în lupta pentru existenţă a speţei, dar e lipsit de aceldezechilibru interior între gândire şi putere, care face nobleţea vieţii morale. Căminarul avea unmănunchi mic de principii sănătoase şi nici o subtilitate ori complicaţie sufletească. Slugă de tânăr la boieri mai mari, el era pătruns de ierarhia lumii, împărţită de la Dumnezeu până la prostime în trepte nemişcătoare şi de principiul de superioritate ce derivă din ele. De aceea postea posturile, iar duminicaşi sărbătorile asculta cu evlavie şi cap descoperit sfânta liturghie, de la început până la sfârşit, tot aşacum în colţul salonului de la Dumbrăveni urmărea cu smerenie mişcarea şi vorbirea boierilor. Larându-i, însă, aplica acelaşi postulat al autorităţii în propria familie şi faţă de subalterni, alergând cuharapnicul călare, vociferând, bătând straşnic la nevoie, ca pe evreii de la Cătămă-reşti, care îi oprisevitele, proferând înjurături răcoritoare şi patriarhale. El nu putera avea pe acele vremuri faţă de femeie,

Viaţa lui Mihai Emmescu

 _____________________________________________27

afară de respect, cine ştie ce gingăşii. Cu cât o societate este mai rafinată, cu atât — în ciudainstinctului de conservare a speţei — erotica se disociază de efectele ei fiziologice, dă un precipitat psihic, superior, femeia devinesimbol, iar natalitatea — când rafinamentul e dus până la gratuitate — scade. Cultivat la Biblie şi latradiţie, Gh. Eminovici vedea în femeie un tovarăş inferior şi util, ursit să procreeze şi să îngrijească degospodărie şi care, exclusă de la orice viaţă spirituală, n-vea nevoie de învăţătură, în răgazurile pe carei le lăsau treburile grele de la câmp, el făcea amoruri fructuoase, transformând pe căminăreasă într-oeternă cloşcă cu pui, închisă în casă, într-o vreme, aproape în fiece an, nouă luni din douăsprezece.Asemeni unor fiinţe gregare, ca de pildă furnicile, care trăiesc ca speţă şi înving duşmanul prin înmul-ţire, lumea de ţară de-atunci n-avea adesea respectul individualităţii, nici mila. Dintr-un simţ aprig alconservării colective, moartea era aşteptată şi primită cu indiferenţă, într-o preocupare crâncenă de păstrare şi sporire a bunurilor sociale. O viziune politică de acest fel — poate mai blândă — asuprafamiliei sale, trebuie să fi avut şi Eminovici. Pe măsură ce odăile se umpleau cu paturi şi masa cutacâmuri, mintea sa în funcţie de speţă rumina ridicarea şi conservarea familiei. Ţăran, boiernaşslujbaş, boiernaş liber şi proprietar, visa pentru copiii săi o treaptă socială mai înaltă, un copacgenealogic care se înalţă spre cer, în umbra căruia — el, respectuos de genealogii — să-şi sfârşească bătrâneţea. în chip cu totul absolut el îşi puse înaplicare puţinele şi "sănătoasele" principii pedagogice: fetelor nici o instruire spirituală, rostul lor fiindcasnic, dar zestre bună; băieţilor nici o avere, ei putându-şi-o agonisi singuri, dar cultură temeinică.Fetele rămaseră acasă (Henrieta învăţase numai abecedarul). Băieţii fură trimişi la Cernăuţi, la carte bună, nemţească. Tatăl îi tratează cu o severitate metodică. Atunci când un copil fuge de la şcoală,face un scandal straşnic, ia biciul în mână, pune oameni călări să prindă pe fugar şi cu multă autoritateîl duce pe sus înapoi la şcoală, fără să se

28______________________________________________________________

G Căhnescu

întrebe ce cauze externe sau lăuntrice au putut pricinui asemenea faptă. înrâurirea casei lui Balş şiinteligenţa nativă dăduse, ce e drept, în privinţa culturii lui Eminovici, idei foarte înaintate. El alege pentru copiii săi cariere care aduc bani mulţi şi onoare omului activ, şi cu multă abnegaţie şi bun-simţtrimite pe băieţi la şcoli înalte în străinătate. Şerban studiază medicina la Viena şi la Erlangen, Nicolaedreptul la Sibiu, Iorgu ştiinţele militare în Prusia, Ilie medicina în şcoala doctorului Davila dinBucureşti, iar Matei urmează politehnicul din Praga. După cum se vede, tot meserii practice (159).Spiritele contemplative, înclinate către activitatea aparent gratuită a spiritului, repugnau lui Gh.Eminovici. Când îşi bănuia copiii căzuţi în această suferinţă, îi pişcă cu vorba, îi cicălea, până ce-ifăcea să se ascundă care încotro. Având obiceiul a recita versuri, Mihai era zefiemisit cu vorba"poetul", aşa încât, înghim-pat adesea cu aluzii răutăcioase despre nulitatea sa, sfârşi prin a evita casa părintească, aşezându-se pe vacanţă în vreo casă de ţăran sau petrecându-şi toată vara cu ciobanii lastână (152). Tatăl înţelegea, ca multă lume respectuoasă de cultură, să-şi pedepsească progenitura cândnu învăţa poeziile din cartea de şcoală, dar ca însăşi odrasla sa să ajungă a face poezii, asta n-oînţelegea! Un băiat trebuie să-şi facă viitorul, "să se chivernisească"!"Dacă nu ţi-am scris până-acum — spune poetul tatălui într-o scrisoare de la Berlin — cauza a fostneîncrederea cu care întâmpini orice voinţă proprie a oricărui din fiii dumitale, neîncredere augmentatăde privirea formalistă ce-o ai despre lume, după care orice om care nu caută numaidecât a sechivernisi, după cum o numeşti d-ta, trebuie să fie un om de nimic. Eşti un părinte nenorocit — adevărat [se poate]. Dar eşti nenorocit mai mult pentru că vrei ca fiecare să trăiască şi să-şi măsure paşii după cum doreşti d-ta." (Ms. 2258, f. 169.)Multă vreme părintele a refuzat să creadă că e ceva de capul fiului său Mihai, până când, uimit deconsideraţia ce i se da, se lasă biruit.

Viaţa lui Mihai Emmescu

 ___________________________________________________29

Altcum, căminarul era o fire veselă şi la vreme bună, şi la vreme rea. Ceremonios, îi plăceauziafeturile cu măsură, dădea ospeţe de Paşti sau de Sfântul Gheorghe, când îşi serba ziua numelui.

Cititor de cărţi privitoare mai cu seamă la trecutul ţării şi înzestrat cu memorie mare, îi plăcea să povestească. Se indigna împotriva grecilor şi contrafăcea cu mult umor vocea şi mersul inşilor, pecepelegi, pe gângavi şi pe boierii cu tabieturi. Călătorea, ca un om luminat, în străinătate. La 30 august1860 cerea paşaport pentru toate provinciile Austriei. La 29 iunie 1870 Raluca şi Aglae treceaugraniţa, urmate la 30 august şi de Gh. Eminovici. In 1874 îşi căuta la Praga fetele bolnave plecate dinTeplitz (192).O fotografie a Ralucăi Eminovici e făcută acolo. Henri-eta fusese la Viena într-unsanatoriu (61), băieţii mai toţi prin străinătăţi.Fiul Mihai îl socotea plin de vanitate şi în stare să se ruineze spre a părea mai generos decât putea fi:"Nu ştii ce tată am — scrie cuiva (c. 1870). Sărac şi împovărat de familie grea (şapte copii) — e cutoate astea înzestrat c-o deşertăciune atât de mare, încât ar putea servi de prototip pentru acest viciu,după părerea mea cel mai nesuferit din lume.Măritându-se soră-mea, el i-a promis o zestre de două mii de galbeni. Este ridicul când un om promiteînscris ceea ce nici are, nici poate realiza, dar obligaţiunea faţă de cumnatu-meu este pozitivă, şi bătrânul meu e ca şi ruinat...Am fraţi mai mari şi [mai] mici decât mine, fără poziţiune-n lume, şi asta nu din cauza lor, ci numaidin a deşertului, care voia a face din fiecare din ei om mare şi sfârşind prin a-i lăsa cu studiineisprăvite, risipiţi prin străinătate, fără subsistenţă, la voia sorţii lor.O familie grea, îngreuiată încă prin deşertăciunea îndărătnicului bătrân — şi întristarea mea cea mareeste că eu ajut de a-ngreuia prin nefolositoarea mea existenţă. (18; ms. 2255, f. 294.)"Că bătrânul n-a avut bani spre a întreţine cum se cade pe copiii săi, acolo unde îi trimisese nobilelesale intenţii, aceasta este

30______________________________________________________________

G Căhnescu

 probabil. El însă nu era om să înţeleagă dezolarea unui tânăr pentru aşa ceva. Odată puşi pe drum,copiii trebuiau să dea din mâini, să-şi câştige dreptul la existenţă, aşa cum el, feciorul dascăluluiVasile, şi-l câştigase.Activ până la sfârşitul vieţii (la 8 octombrie 1876 e numit membru al Consiliului general — 169), Gh.Eminovici se ocupă în 1881 tot cu agricultura, deoarece fiul său Nicolae îi dădea într-o scrisoarelămuriri despre recoltă şi arată că prinsese pe 3 vagoane de păpuşoi bani în numerar 2.620 franci (ms.2255, f. 342—44). Se afla atunci (19 iunie 1881) la Bucureşti, la fiul său Mihai, în strada Biserica Eneinr. 1. Cargiale îl văzuse: "Era un om bătrân foarte drăguţ, glumeţ şi original. Făcuse o bună afacere şivenise să-i cumpere fiului haine şi ceasornic şi să-i deie din viaţă o sută de galbeni, partea lui demoştenire din averea părintească." (42)După ce-şi văzu aproape toată familia măcinată de moarte şi de boală (soţia şi şase copii morţi, Mihai, Nicolae, Henrieta bolnavi), urându-i-se cu viaţa, dar cu acel calm ce e aproape indiferenţă,caracteristic sufletelor sănătoase şi patriarhale, moare subit, "eri ora unsprizăci din noapte", după actulde deces din 9 ianuarie 1884 st. v. "ora zeci dimineaţa", şi e înmormântat lângă bisericuţa din "cotunaIpoteşti, comuna Cucorăni (61,63).